Cand Vladimir Putin a inchis robinetele de gaz in Europa, Germania s-a temut mai mult decat majoritatea de o iarna de pene de curent. Ministrii s-au luptat pentru a-si asigura aprovizionarea alternativa, constienti dureros de faptul ca o dependenta puternica de gazul rusesc a lasat aceasta natiune industriala expusa in mod jalnic.
Dar inainte cu cateva luni si, in timp ce luminile stralucesc in pietele de Craciun, exista un sentiment de optimism provizoriu in aerul condimentat Gluhwein. Strategia asamblata in graba a Germaniei de a se descurca fara gaz rusesc pare – deocamdata – sa functioneze.
„Securitatea energetica pentru aceasta iarna este garantata”, a declarat cancelarul Olaf Scholz parlamentarilor din parlamentul german.
Nu numai ca magazinele de gaze ale tarii sunt pline; rezultatul, partial, al unei operatiuni frenetice – si costisitoare – de cumparare pe pietele mondiale.
Dar, pe coasta batuta de vant a Marii Nordului a Germaniei, inginerii tocmai au terminat de construit – intr-un timp record – primul terminal de import al tarii pentru gaze naturale lichefiate (GNL).
Germania este pe buna dreptate renumita pentru birocratia sa grea; acest tip de proiect ar dura in mod normal ani, dar autoritatile au redus birocratia pentru a permite finalizarea in mai putin de 200 de zile.
Cea mai importanta parte a terminalului – o „unitate plutitoare de stocare si regazificare” (FSRU) – inca nu acosta. FSRU, care este in esenta o nava specializata pe care GNL este convertit inapoi la starea sa de gaz, va fi inchiriata la o valoare raportata de 200.000 de euro (172.732 lire sterline) pe zi.
Dar, in cateva saptamani, tancurile din tari precum SUA, Norvegia sau Emiratele si-ar putea livra incarcaturile aici in portul Wilhelmshaven. Operatorul terminalului, Uniper, care acum este aproape in intregime controlat de guvernul german, este timida in privinta furnizorilor sai, dar insista ca exista contracte in vigoare.
Si alte cinci terminale GNL sunt planificate. Majoritatea ar trebui finalizate anul viitor.
Industria germana depinde de asta.
„Daca nu primim gaz, trebuie sa inchidem cuptorul”, spune Ernst Buchow in timp ce stam in fabrica sa de caramida, la o jumatate de ora de mers cu masina de Wilhelmshaven.
Caramizile pe care le produce trebuie sa fie arse intr-un cuptor urias la temperaturi de pana la 1.200C (2.192F). El spera, intr-o zi, sa treaca la hidrogen verde, dar spune ca va dura timp. Deocamdata, se bazeaza in totalitate pe o aprovizionare constanta cu gaz.
„Nu este vina doar a politicienilor. Industria a vrut contractele de gaze rusesti”.
Cu doar un an in urma, aceste contracte au furnizat Germaniei 60% din gazul sau, o mare parte prin conducta Nordstream din Rusia. Guvernul inca anticipa – desi in fata unei opozitii politice si publice semnificative – deschiderea conductei Nordstream 2 care ar fi dublat cantitatea de gaz rusesc care intra in Europa prin Germania.
Astazi, potrivit agentiei federale de retea energetica, Germania se descurca fara gaz rusesc. Dar, pentru a evita penuria in timpul iernii, expertii sai spun ca terminalele GNL trebuie sa intre in functiune la inceputul anului viitor si ca consumul de gaz trebuie redus cu 20%.
Doar ajungerea in acest punct poate fi considerata o realizare nationala uriasa. Dar are un cost.
Germania este o greutate grea economica; ceea ce vrea, de multe ori primeste. Noul sau apetit pentru gaze naturale lichefiate intensifica cererea globala.
Si asta ar putea plasa alte tari mai sarace, precum Bangladesh si Pakistan, intr-o pozitie vulnerabila.
„Aveti o gramada de tari – in special economii emergente – care au preturi in afara pietei si nu mai pot furniza GNL de care au nevoie”, spune profesorul Andreas Goldthau de la Scoala de Politici Publice Willy Brandt.
Ei „au o putere de cumparare mai mica decat au europenii si, in special, germanii”.
Acest lucru, avertizeaza el, ii face predispusi la pene de curent si, de asemenea, le poate creste dependenta de combustibilii fosili „mai murdari”, precum carbunele.
Si cum ramane cu propriile ambitii ale Germaniei pentru un viitor mai verde? La urma urmei, GNL este un combustibil fosil.
Toti cei implicati in proiectul Wilhelmshaven se grabesc sa insiste ca GNL este un combustibil „de tranzitie”.
Uniper a promis ca va construi infrastructura pentru a gestiona hidrogenul verde alaturi de terminalul GNL. Asta a alimentat planuri ambitioase in primaria lui Wilhelmshaven. Primarul, Carsten Feist, spune ca terminalul GNL nu va aduce in oras multe locuri de munca extrem de necesare. Dar planurile lui pentru un hub de energie verde ar fi.
„Atat de mult din transformarea energetica pe care trebuie sa o realizam, astfel incat planeta noastra sa aiba un climat locuibil peste cincizeci sau o suta de ani, atat de mult din ceea ce este necesar aici in Germania, se va intampla in si prin Wilhelmshaven.”
Poate cel mai frapant cost este cel literal.
Cele sase terminale GNL costa guvernul mai mult de sase miliarde de euro. Dupa propria recunoastere, aceasta este cu mult peste dublu fata de ceea ce ministrii bugetasera initial si ar putea creste si mai mult anul viitor.
Aceasta tara a invatat prea tarziu valoarea unei aprovizionari sigure cu energie. Se plateste pentru asta acum.