Cand a lovit criza financiara globala in urma cu 15 ani, economistii au fost fortati sa raspunda criticilor conform carora, de zeci de ani, ignorasera sistemul bancar. Cu alegerile sale pentru premiul Nobel din acest an, Academia Regala de Stiinte din Suedia a onorat trei economisti care, de fapt, au petrecut deceniile precedente examinand instabilitatea bancilor. Cercetarile efectuate de Ben Bernanke, presedintele Rezervei Federale in timpul crizei.
Perspectiva centrala a celor trei laureati a fost ca bancile nu sunt intermediarii neutri intre economisitori si debitori pe care si-au asumat-o alte modele economice. In schimb, ele ofera servicii vitale economiei in general: culegand informatii despre debitori, oferind un mijloc lichid de economisire si decide cui sa acorde creditul. Din aceasta perspectiva decurge o concluzie importanta: deoarece bancile sunt cruciale pentru economie, ele sunt si periculoase.
Domnul Bernanke este cel mai bine cunoscut ca bancher central. Dar lucrarea lui la Universitatea Stanford a fost citata de comitet. Ei au mentionat un articol despre istoria economica publicat in 1983, care a analizat cauzele depresiei. Spre deosebire de conturile anterioare, dl Bernanke a subliniat rolul sistemului bancar, sustinand ca un ciclu auto-sustinut de operatiuni bancare a provocat scaderea activitatii economice in anii 1930, mai degraba decat o consecinta a acesteia.
In acest cont, domnul Bernanke sa concentrat asupra rolului jucat de banci in acordarea de credite. Incertitudinile inerente creditarii si imprumuturilor inseamna ca astfel de decizii necesita „servicii de culegere de informatii”. Cand bancile au esuat in anii 1930, noii intrati nu le-au putut inlocui cu usurinta. Spre deosebire de un bacan, o noua banca nu poate pur si simplu sa se mute in sediul predecesorului sau si sa se infiinteze. Cunostintele despre debitori sunt greu de castigat. Acest lucru a insemnat ca fermierii, firmele mici si gospodariile au gasit creditul mai greu de obtinut in timpul crizei, asigurand o recesiune vicioasa.
O perspectiva similara se afla in centrul modelului Diamond-Dybvig de operatiuni bancare, dezvoltat in 1983 de catre cei doi colegi laureati ai domnului Bernanke. Fara banci, au subliniat autorii, economisitorii obisnuiti ar fi obligati sa investeasca direct in proiecte de capital cu plati pe termen lung. Aceste proiecte ar trebui apoi anulate ori de cate ori economisitorii se confrunta cu un cost neprevazut care insemna ca trebuie sa se cufunde in economiile lor.
Bancile permit economiilor sa-si puna in comun banii, iar aceste economii comune sa finanteze investitii pe termen lung. In mod esential, economisitorii isi pot retrage numerarul dupa bunul plac (ceea ce este cunoscut sub numele de lichiditate). In schimb, bancile iau o parte din profit. Procesul se numeste „transformare la scadenta” deoarece implica transformarea unui activ cu o scadenta scurta, cum ar fi un depozit bancar, intr-unul mai lung, cum ar fi un imprumut de afaceri.
Furnizarea acestui serviciu face bancile vulnerabile. Daca o multime de economisiti incearca sa retraga bani in acelasi timp, poate din cauza unui zvon ca o banca nu va putea sa-si satisfaca creditorii, banca va fi fortata sa isi inceteze investitiile pe termen lung si sa vanda active cu reduceri profunde. Astfel de pierderi ar putea duce la prabusirea bancii, asa cum sa intamplat in 2008, cand o scadere a pietei imobiliare americane s-a transformat intr-o criza bancara la nivel de sistem.
Exista totusi o scapare de la aceasta problema, pe care domnii Diamond si Dybvig au demonstrat-o folosind teoria jocurilor. Este rational ca deponentii sa lucreze la o banca atata timp cat cred ca altii vor face. Dar un astfel de curs de actiune devine inutil daca ei cred ca altii vor ramane acasa. Un sistem de asigurare a depozitelor, precum cel instituit de guvernul american in 1933 sau de catre o banca centrala care actioneaza ca „imprumutator de ultima instanta”, poate impiedica in primul rand sa se produca fuga.
Aceasta perspectiva nu era cu totul noua. Walter Bagehot, a sugerat in 1873 ca bancile centrale ar putea evita panica financiara actionand ca un creditor de ultima instanta. De asemenea, „It’s A Wonderful Life”, un film lansat in 1946 si mentionat in materialele de citare ale Nobelului, a demonstrat atat mecanica rularii unei banci, cat si importanta increderii. Eroul ii linisteste pe deponenti cu o retorica linistitoare si o injectie de capital din economiile sale de luna de miere.
„Impactul fundamental” al muncii laureatilor, in cuvintele comisiei, a fost de a oferi modele matematice consistente ale acestor cunostinte informale. Contributia lor, poate, nu a fost aceea de a descoperi ceva nou despre lume, ci de a comunica ceva ce fusese prea usor uitat de alti economisti.