Ordinul de securitate a Europei a fost incalcat cu mult inainte de invazia Rusiei in Ucraina.
A fost spart in anii 2000, cand Rusia a invadat Georgia si a inceput sa armeze energie. A fost rupta in anii 2010, cand Primavara Araba a alunecat si a dat nastere terorismului jihadista, zguduind capitalele europene in urma lui, si din nou cand Rusia a anexat Crimeea. S-a rupt apoi in anii 2020, cand pandemia de COVID-19 a demonstrat ca interdependenta, in special cu China, nu este doar o sursa de pace si prosperitate, ci si o cauza de insecuritate si alarma.
Pe masura ce aceasta nesiguranta a crescut si legatura transatlantica s-a tensionat sub presedintia lui Donald Trump in Statele Unite, europenii au inceput sa vorbeasca despre aparare – si nu sa rezumat doar la cuvinte.
Cu toate acestea, in lumina deteriorarii dramatice a mediului de securitate al continentului, aceste eforturi recente de aparare raman dezamagitoare. Acest lucru nu se datoreaza numai razboiului din Ucraina, acordului nuclear moribund cu Iranul, riscurilor de escaladare a conflictului in Estul Mediteranei si Caucaz, violentelor in desfasurare in Libia sau chiar instabilitatii tot mai mari din Sahel, ci si pentru ca aceste crize sunt acum profund impletite. Si inca mai revin mult asupra tarilor membre individuale – nu doar blocului in ansamblu.
In ultimii ani, bugetele nationale de aparare ale tarilor europene – desi in general raman sub pragul de 2% din PIB stabilit de NATO – au inceput sa creasca. UE a creat, de asemenea, un Fond european de aparare care, desi se ridica la „doar” 8 miliarde EUR pentru 2021-2027, corespunde bugetului national de cercetare si dezvoltare al unei tari membre considerabile; iar Comisia Europeana este acum al treilea cel mai mare investitor in tehnologii de aparare din bloc, dupa Franta si Germania.
Apoi, odata cu izbucnirea razboiului in Ucraina, tarile europene si-au marit si mai mult bugetele pentru aparare. Franta si-a marit cheltuielile cu 7,4% de la an la an, obiectivul de a ajunge la 2% din PIB in 2023. In timp ce Regatul Unit si Polonia, deja peste pragul de 2%, cauta sa cheltuiasca ceea ce le-ar creste bugetele pentru aparare. la 2,5 la suta, respectiv 3 la suta.
Intre timp, Belgia, Tarile de Jos, Romania si tarile baltice si nordice au anuntat toate planurile de a-si creste cheltuielile la cel putin 2%, iar cei mai in urma din sudul si vestul Europei au crescut si ei. Cel mai important este anuntul Germaniei privind inca 100 de miliarde de euro in 2022, ceea ce va aduce bugetul pentru aparare la 1,6% si pe o traiectorie de 2%.
In plus, tarile membre ale UE si-au activat si Facilitatea europeana pentru pace pentru a canaliza asistenta militara catre Ucraina. Si, in timp ce cele 3 miliarde de euro ale sale depasesc in comparatie cu asistenta de 50 de miliarde de dolari aprobate de Congresul Statelor Unite, este inca fara precedent.
Cu toate acestea, pe masura ce mediul geopolitic se schimba, sunt inca mult mai multe care pot si ar trebui facute. S-au dus vremurile in care conflictele erau impartite cu grija intre est si sud, unii membri gazduindu-se pe primul, iar altii pe cel din urma, in timp ce se certau despre care este prioritatea.
In schimb, astazi vedem Rusia facandu-si simtita prezenta nu numai in Libia si Sahel, ci si in Africa subsahariana. Nu e de mirare ca nu sunt asteptate noi livrari de gaz din Libia. Nici nu este surprinzator ca, atunci cand ministrul rus de externe Serghei Lavrov a facut un turneu in Africa vara trecuta, a vizitat tari precum Egipt si Republica Congo, care se numara printre viitorii furnizori de GNL ai Europei.
Si toate acestea se intampla in timp ce europenii sunt intr-o relativa retragere din Africa de nord si sub-sahariana. Intrucat Franta a abdicat de la conducerea securitatii in Sahel, deoarece a fost fortata sa paraseasca Mali, apararea europeana nu isi asuma responsabilitatea in acest domeniu – de fapt, dimpotriva.
In general, se pare ca estul s-a indreptat acum spre sud, in timp ce sudul se deplaseaza spre est – si nicaieri acest lucru nu este mai clar decat cu implicarea Iranului in razboiul din Ucraina prin vanzarea de drone si, posibil, rachete balistice, catre Rusia.
Cu siguranta, exista motive materiale care motiveaza Teheranul sa se alature Moscovei – de la nevoia de numerar si cereale pana la avioane de lupta rusesti – dar este greu sa nu vedem si ratiunea politico-strategica, care include prezentarea capacitatii militare a tarii catre vecinii sai, semnaland ca a renuntat la Europa si nu este prea timida sa se amestece in treburile ei.
In alegerea Iranului este implicit si faptul ca acordul nuclear este cel mai probabil mort, iar pe fondul tulburarilor interne din tara, acest lucru implica faptul ca riscul escaladarii regionale este in crestere.
Intre timp, situatia strategica cu care se confrunta SUA devine din ce in ce mai clara. Cu tensiunile tot mai mari dintre Washington si un Beijing din ce in ce mai nationalist si riscul de razboi in Asia crescand pe zi ce trece, Strategia de Securitate Nationala a SUA din 2022 indica faptul ca SUA se vor concentra pe China in primul rand si pe Rusia in al doilea rand – si nu vor putea lupta doua razboaie regionale deodata.
Vanturile in contra impotriva apararii europene au fost intotdeauna puternice. Si astazi, cresterea cererii de aparare a continentului nu conduce la o crestere paralela a ofertei europene, ci mai degraba creste fragmentarea apararii europene si dependenta de SUA.
Fragmentarea apararii a fost de multa vreme o problema pentru Europa. Si, desi cresterea cheltuielilor este binevenita, ar putea exacerba in mod paradoxal problema, deciziile nationale necoordonate de achizitii pe termen scurt avand impact pe termen lung asupra componentei fortelor armate.
Este posibil ca institutiile UE sa creeze fonduri si programe, dar este putin probabil ca acestea sa inverseze valul, deoarece aceste initiative se concentreaza pe dezvoltarea si achizitiile pe termen lung si nu raspund – si nu pot – satisface nevoia pe termen scurt de a acoperi golurile echipamentelor. Mai mult, ele nu pot fi un surogat pentru deciziile pe care tarile membre trebuie sa le ia individual.
Avand in vedere ca apararea ramane o competenta nationala, depinde de tarile europene sa revizuiasca radical modul in care gandesc si actioneaza asupra programelor lor nationale de aparare de mai multe miliarde. Bruxelles-ul poate face doar atat de multe ghivituri.